Luncile sunt forme de relief tinere, situate între albia minoră a râurilor
(locul prin care curge apa la debite obişnuite) şi terasele văii (trepte rezultate prin eroziune,
situate de o parte şi de alta a luncii).
Ca poziţie faţă de albia minoră, luncile pot fi monolaterale (dezvoltate
asimetric, doar pe o parte a râului) sau bilaterale (simetrice). Ca lăţime
variază între câţiva metri, în general la munte şi câţiva km lăţime la câmpie.
Biocenozele specifice luncilor prezintă o mare varietate, ca urmare a
condiţiilor hidrologice şi climatice specifice: inundare naturală şi periodică
a suprafeţelor, nivelul ridicat al pânzei freatice, băltire şi înmlaştinire,
aluvionări repetate, microclimat mai umed, caracterizat frecvent prin
inversiuni de temperatură.
În România cea mai întinsã luncã din este cea a Dunãrii, de aceea pădurile
de luncă sunt cel mai bine reprezentate în lungul fluviului.
Pădurea reprezenta în trecut vagetaţia caracteristică a luncilor. În
prezent aceste păduri sunt foarte restrânse datorită modificărilor aduse de
utilizarea terenurilor şi de activităţile economice: utilizare agricolă,
construcţii hidrotehnice, infrastructură rutieră şi turistică, exploatarea
lemnului etc.
În prezent, pădurile de luncă ocupă locuri restrânse în lungul albiei
răurilor, fiind alcătuite din specii iubitoare de umezeală. Biocenozele
întâlnite aici sunt foarte diverse: de mlaştină pe locurile foarte umede,
biocenoze de pajişte umedă, biocenoze de tufăriş (comunităţi de arbuşti), dar şi
biocenoze adevărate de pădure cu arbori de mari dimensiuni.
Din punct de vedere silvic, pădurile de lunca fac parte din categoria
formaţiunilor forestiere azonale, alcătuite din anin (alb şi negru), plop (alb şi
negru), salcie. Lumina şi apa fac minuni. Parterul pădurii prezintă o
deosebită abundenţă vegetală: arbuşti de alun, corn, tufişuri de ferigi, rogoz
si lăcrămioare, brebenei, toporaşi. Dacă politica anterioară a României prevedea defrişarea pădurilor de luncă,
desecarea şi îndiguirea zonelor umede pentru a extindei terenurilor agricole,
în prezent există programe de reîmpădurire. Dintre beneficiile păstrării pădurilor de luncă amintim: diminuarea
eroziunii malurilor, diminuarea viiturilor şi scăderea riscului de inundaţie.
Din punct de vedere ecologic, pădurile de luncă constituie zone umede
împădurite, culoare naturale de migraţie, un mediu ideal pentru cuibărire, cu o
biodiversitate remarcabilă. Tipuri de păduri de luncă: Zăvoaiele de anin
alb (Alnus incana Moench) şi Anin negru
(Alnus glutinosa Gaertn) sunt specifice luncilor din zona de deal şi munţi
joşi. În zona montană cele două specii pot forma
asociaţii vegetale forestiere. Particularităţile climatice ale spaţiului
preferat de anin sunt: umiditatea, ceaţa, inversiunile de temperatură şi chiar
frecvenţa mare a îngheţului. Zăvoaiele de plop sunt
specifice luncilor largi din zona de câmpie, cu climă caldă şi umedă, chiar
daca valoarea precipitaţiilor este redusă. Zăvoaiele de salcie,
la fel ca şi cele de plop, caracterizează luncile largi din câmpii, prin
excelenţă lunca Dunării.
